Înalta aventură

Crampele muşchilor mereu vin prea devreme. Mai am de urcat încă o suta de metri şi ajung. Două lungimi de coardă, asta nu e mult îmi zic. Doar am urcat opt până acum! Mă uit în jos, văd destul de clar şoseaua şi chiar oamenii şi maşinile de pe ea care merg nestingheriţi undeva la mai mult de o mie de metri sub mine.. Sunt sigur că la fel vor merge şi dacă eu voi cădea. Ce gând nebun. Îmi caut coechipierul din priviri dar nu-l zăresc, sigur e în pasajul surplombat aşa că mai aştept puţin asigurându-l cu grijă. Nu trebuie să-l vezi sau să-ţi vorbească pentru a şti cum să-l asiguri, coarda spune tot. Dar uite  că-i văd casca portocalie. Mă priveşte o secundă şi deja a înţeles că trebuie să se grăbească, partea dificilă mereu este la final, când eşti epuizat şi înălţimea te ameţeşte şi mai ales când se apropie noaptea. Tăcuţi urcăm mereu, în două ore ajungem sus, ne facem poze şi fără o vorbă o luăm la goană pe poteca pe unde “amatorii” urcă gâfâind la Cruce. Ce ciudat ne privesc. Oare se întreabă de unde am ieşit sau nu ne stă bine cu toate fiarele astea pe noi? Nu contează, ştim că noaptea vine şi noi nu coborâm cu telecabina aşa că ne căutăm frontalele şi gonim la vale, ne aşteaptă trenul de noapte..

Relaţia om-munte a cunoscut de-a lungul timpului o evoluţie continuă. Această evoluţie s-ar putea reprezenta grafic printr-o curbă ascendentă care plecând de la zero (momentul apariţiei omului), urcă lin până către sfârşitul secolului al XVIII-lea, pentru a se avânta brusc, ajungând în numai 200 de ani la diversificarea fabuloasă din zilele noastre.

Printre domeniile cu evoluţie vertiginoasă şi destul de recentă se află şi alpinismul. Data “naşterii” sale este 3 august 1787, ziua în care geologul Horace Benedict de Saussure a urcat pe Mont Blanc fiind însoţit de medicul Jacques Balmat. Ca şi celelalte activităţi umane, alpinismul a evoluat rapid, de la simpla năzuinţă de a urca o culme la diversele forme de practicare din zilele noastre, cuprinzând o gamă variată de aspecte. Treptat-treptat, au apărut câteva ramuri ale alpinismului clasic care au păstrat o parte din regulile sale şi au introdus altele. Cel mai bun exemplu ar fi escalada sportivă care reprezintă „arta de a căţăra natural”, fără a folosi mijloacele artificiale decât pentru asigurare, nu şi pentru înaintare.

În practicarea alpinismului şi a escaladei sportive se întâlnesc enorm de multe riscuri care pot fi reduse la minimum folosind un echipament de bună calitate şi o tehnică de căţărare corespunzătoare. O persoană care practică aceste activităţi montane trebuie să fie sănătoasă fizic şi mai ales psihic. Prudenţa şi îndrăzneala trebuie să fie într-un bun echilibru, îmbinate cu prezenţa de spirit, hotărârea şi capacitatea de analiză în situaţii critice. Este recomandat un control medical amănunţit efectuat cel puţin o dată pe an.

Foarte importantă este cunoaşterea propriilor noastre limite şi a posibilităţilor fizice. Traseul se va alege întotdeauna în funcţie de capacitatea echipei. Este indicat să se păstreze întotdeauna o rezervă de timp pentru cazuri neprevăzute ca: înrăutăţirea vremii, depitonare a traseului sau accident.

Echipa de doi este cea mai uzuală, rapidă şi sigură. Escalada se efectuează alternativ, fiecare partener parcurgând câte o lungime de coardă. De asemenea, fiecare va fi cap de coardă pe rând cu condiţia ca valoarea partenerilor să fie egală. În caz contrar, cel mai experimentat sau în formă conduce echipa şi poartă toată răspunderea. Intrarea în traseu se va face numai cu condiţia ca ambii parteneri să fie echipaţi corespunzător.

Căţărarea se practică pe versanţi stâncoşi abrupţi (denumiţi “pereţi”) caracterizaţi printr-un unghi de înclinaţie de peste 45 grade. Microrelieful este complex, fiind alcătuit din diferite forme de relief care pot fi de două tipuri:

• verticale: creste ascuţite, muchii, turnuri, colţi, fisuri, hornuri, diedre.
• orizontale: brâne, surplombe, tavane.

Suprafaţa peretelui este golaşă, vegetaţia neputând prinde decât în crăpături şi pe formele de relief orizontale. Stratificaţia rocii poate fi orizontală, înclinată, sau verticală. Straturile pot fi înclinate către perete ca o scară sau către vale ca ţiglele unui acoperiş.

Roca din care este alcătuit peretele poate fi:

• cristalină: masivul Făgăraş, masivul Retezat, munţii Rodnei.
• calcaroasă: munţii Piatra Craiului, Cheile Bicazului, masivul Rarău.
• conglomerat: masivul Bucegi, masivul Ceahlău, munţii Ciucaş.

Roca poate fi sănătoasă, compactă şi solidă (ideală pentru căţărare) sau putredă şi dezagregată sub acţiunea intemperiilor (foarte periculoasă deoarece se rupe uşor sub sarcină).

Pentru practicarea acestui sport, care este şi unul dintre cele mai periculoase – nu de puţine ori te afli la zeci sau sute de metri atârnând într-o “funie” şi un “inel” metalic, este necesar un echipament minim (dar cu cât mai mult, cu atât mai bine). Acest echipament minim constă în:

1. Coarda reprezintă cel mai important material tehnic, de calitatea şi folosirea ei corectă depinzând securitatea şi viaţa membrilor echipei. La achiziţionarea unei corzi, unul dintre principalele criterii este eticheta UIAA care atestă faptul că produsul respectiv respectă normele de calitate şi securitate.

• diametrul: variază între 9 şi 12 milimetri.
• lungimea: 50 – 60 metri.
• forţa de şoc maximă suportată: 9.000-10.000 N (~920-1.000 Kg.).
• alungirea statică: variază între 6,5-8%.
• numărul minim de căderi normate: 6
• forţa de rupere: 25.000 N (~2550 Kg.).
• greutate: 65-77 g/m

Coarda trebuie tratată cu blândeţe, nu trebuie călcată cu piciorul. Trebuie ferită de muchii ascuţite, de căderi de pietre, de murdărie şi de căldura excesivă. Coarda nu se spală cu detergenţi, ci doar cu apă călduţă, uscându-se la aer, în bătaia vântului.

Din familia corzilor aparţine şi cordelina. Accesoriu indispensabil, ea este folosită în foarte multe momente ale activităţilor alpine: la pregătirea unui rapel (prin consolidarea a două pitoane), la acţiunile de salvare (prin confecţionarea unor noduri de blocare Prusik), la trasul rucsacului în pasajele dificile (hornuri, surplombe), etc. Totuşi, trebuie avută o mare grijă, deoarece rezistenţa cordelinei este mult mai mică decât cea a corzii. În general rezistenţa este de 200-400 Kg.

2. Încălţămintea

Se folosesc espadrile speciale pentru căţărare, cu caracteristicile tehnice următoare:

• talpă flexibilă
• foarte bună aderenţă la stâncă
• greutate redusă
• formă ergonomică adaptată după laba piciorului

Espadrilele se achiziţionează de obicei cu un număr mai mic decât cel normal, astfel încât să strângă puţin. De asemenea espadrilele trebuie să se închidă bine pentru a evita pierderea lor în timpul escaladei.

Pentru alpinism, în lipsa espadrilelor se folosesc bocanci cu talpa rigidă (dacă e posibil Vibram) care trebuie să corespundă perfect piciorului. Bocancii sunt foarte apreciaţi pentru turele cu pasaje artificiale, unde se merge mult la scăriţe.

3. Hamul este confecţionat din chingă de cel puţin 5 cm. lăţime. Anumite modele sunt prevăzute cu cureluşe pentru reglarea şi ajustarea în funcţie de grosimea piciorului, aceste modele numindu-se hamuri reglabile. Mărimile variază în funcţie de lungimea taliei (L-XXL) iar greutatea hamului este de aproximativ 300-400 g.

Hamul trebuie să corespundă perfect cu dimensiunile utilizatorului. La achiziţionare este recomandabilă o probă în suspensie. Dacă jenează în părţile laterale ale corpului înseamnă că hamul este prea mare. Verificaţi să aveţi suficientă libertate de mişcare şi confort.

Hamul trebuie bine strâns pentru a repartiza uniform efortul în caz de şoc. Modelele omologate de UIAA sunt cele mai recomandate.

4. Carabinierele se confecţionează din dur-aluminiu. Forma uzuală este cea trapezoidală, care evită încărcarea clapetei. Conform normelor UIAA sarcina de rupere minimă a unei carabiniere este de 20 KN pe direcţia axei longitudinale şi 7 KN pe direcţia axei transversale.

Pentru a se evita deschiderea involuntară a clapetei se folosesc carabiniere cu filet. Ele îşi găsesc utilizări la dispozitivele de asigurare şi la rapel.

Greutatea variază între 55-90 g.

5. Optul de rapel este folosit (după cum sugerează şi numele său) ca dispozitiv de frânare prin frecare la coborâre, dar şi pentru asigurare în trasee. Se confecţionează din dur-aluminiu anodizat (rezistenţă sporită la frecări) şi are multiple forme (normal, cu urechi, dreptunghiular) şi grosimi.

Greutatea sa este de aproximativ 100 g. Anumite modele sunt tratate pentru a se încălzi mai greu la frecările cu coarda.

Orice model ar fi, după rapel trebuie îndepărtat cât mai rapid de pe coardă pentru a evita deterioarea ei din cauza căldurii excesive.
(menţionez faptul că sunt foarte multe dispozitive folosite la rapel, l-am prezentat pe acesta deoarece este cel mai comun şi uşor de folosit)

6. Buclele folosesc la prelungirea lanţului de asigurare în scopul micşorării forţelor de frecare rezultate din contactul corzii cu carabinierele sau prin prezenţa unghiurilor datorate schimbărilor de direcţie pe linia traseului.
Majoritatea buclelor rezistă până la forţe de 21-22 KN şi sunt confecţionate din chingă cu secţiune tubulară sau plină.

Fără acest echipament minim nu este recomandată escalada deorece ne riscăm extraordinar de mult viaţa! Bineînţeles o dată achiziţionat echipamentul nu înseamnă că fără o pregătire temeinică suntem gata pentru marea încercare! În acest scop, popularizarea şi perfecţionarea alpiniştilor, s-au înfiinţat numeroase asociaţii şi cluburi de alpinism. Numai la noi în ţară în anul 2000 erau câteva sute de astfel de asociaţii, răspândite pe tot teritoriul ţării.

Eforturile financiare sunt şi ele de luat în seamă, echipamentul de alpinism fiind unul foarte scump. Dar trecând peste toate aceste obstacole vei avea parte de o experienţă greu de uitat. Nu puţini sunt cei care şi-au dedicat viaţa acestui sport şi în fiecare sfârşit de săptămână cu rucsacii în spate îi vedem în gările de la poalele munţilor. Gara din Buşteni este mereu cea mai aglomerată, nu degeaba fiind numită “capitala alpinismului românesc”. De aici ajungând relativ uşor la pereţii masivului Bucegi, masiv cu cele mai multe trasee de alpinism. Unele dintre aceste trasee sunt foarte dificile prin lungimea şi gradul lor de dificultate (Fisura Albastră, Peretele cu Flori, Fisura Uitată). Puţini sunt cei care se încumetă şi reuşesc să ducă la bun sfârşit un astfel de traseu, dar în “ajutorul” celor mai neexperimentaţi vin multe stânci cu înălţimea mult mai mică faţă de marii pereţi (aceşti pereţi pot depăşi 400 m de verticală absolută, iar înălţimea lor totală fiind cu mult mai mare – peste 1000 m).

Aceste stânci se găsesc mai peste tot la poalele Bucegilor. Cele mai căutate printre alpinişti sunt stâncile din: Poiana Stânii, Sf. Ana, Cheile Peleş (Sinaia), Cariera de Piatră (Poiana Ţapului), şi numeroasele trasee de la refugiul Coştila (Buşteni). În aceste zone găsim trasee “şcoală” pe care oricine poate urca, asigurat de un alpinist deja iniţiat, dar găsim şi trasee dificile pe care doar cei mai buni se încumetă să urce. Diferenţa dintre traseele de alpinism de pe aceste stânci mici şi cele din marii pereţi este că aici te poţi urca deja asigurat, în stilul numit “manşă” (traseu la care în prealabil s-a făcut asigurarea, iar cei care urcă sunt asiguraţi tot timpul). Traseele fiind pitonate, cu uşurinţă se poate ajunge deasupra, unde se poate asigura coarda.

Totuşi pe orice traseu vă hotărâţi să urcaţi, cel mai bine este ca prima dată să găsiţi un grup experimentat care să vă îndrume şi la cumpărarea echipamentului şi la escalada propriu-zisă şi mai ales să vă însoţească în această călătorie fascinantă care în drumul ei lasă poteca din ce în ce mai jos, oraşele cu zgomotele sale artificiale vor fi înlocuite de pajişti pline de brânduşe, iar legăturile dintre oameni vor fi cu adevărat trainice şi bazate pe încredere. Asta pentru că vieţile voastre sunt legate de un fir destul de subţire, coarda de 9 mm.