Orientarea sportivă
"Pulsul imi creşte tot mai mult din cauza efortului iar trupu-mi pare să se frângă, gata să cedeze. “Încă un post din cele şapte şi termin, nu mă pot opri acum!”. Mă mai uit o dată pe hartă, trag aer în piept şi continui alergarea în direcţia indicată de busolă. Printre copaci văd alţi oameni alergând bezmetici. “Concurenţa”, îmi zic. Zăresc în faţa mea lampionul ce marchează ultimul post. Ajunsă la el, iau perforatorul şi capsez fişa de concurs. În dreapta râul curge nestingherit printre copaci. Ce bine ar fi să mă odihnesc lângă el, dar nu pot, nu am timp. Privesc din nou busola pentru a fi sigură că alerg în direcţia bună şi continui alergarea. O ultimă pantă de două – trei sute de metri şi se vede linia de sosire. Mulţimea de acolo face semne de incurajare, parcă ar alerga ei… Cu ultimele puteri, încep a alerga mai repede înspre dânşii şi timpul parcă se opreşte până la sosire. Predau fişa de concurs organizatorilor care încep calculele. Mă aşez pe iarbă şi privesc cerul înalt, parcă aud şi izvorul. Acum regret pauzele scurte pe care mi le-am acordat în timpul probei de orientare, fără ele sigur aş fi ajuns cu câteva minute mai devreme şi poate aş fi urcat cu câteva locuri bune în clasament. Cineva dintre organizatori afişează rezultatele. Mă ridic sprintenă şi încerc să trec prin mulţimea adunată în faţa panoului. Sunt a doua şi sunt fericită! Totuşi pauza aceea..."
Orientarea sportivă a început să fie practicată în România din anul 1947, primul concurs de acest fel desfăşurându-se în zona Munţilor Zarand (Arad), sub egida profesorului ardelean Davidhazy Koloman. Primul concurs oficial din ţară a fost organizat în Munţii Semenic, în 1963, sub numele de “Cupa Banatului”.
Ce este orientarea sportivă?
Orientarea sportivă constă în parcurgerea unui traseu dat, nemarcat în teren, cu ajutorul unei hărţi detaliate a zonei şi a busolei.
Este un sport de anduranţă ce implică şi pregatire fizică şi psihică.
Traseele de orientare pot fi organizate în orice fel de teren şi zonă (câmp, deal, munte, văi, mlaştini, etc) şi pe parcursul lor sportivii pot trece peste orice fel de obstacole (podeţe, râuri, buşteni, stânci, gropi, tufişuri, etc). Scopul: găsirea tuturor posturilor din traseu în ordinea indicată de organizatori, în cel mai scurt timp posibil. Posturile din traseu se mai numesc şi lampioane.
Echipament necesar
BUSOLA – este compusă dintr-o capsulă transparentă şi etanşă ce conţine un lichid în care se roteşte, fixată pe un pivot, o săgeată magnetizată ce indică Polul Nord. Capsula este gradată de la 00 la 3600, puncte care coincid între ele şi cu Nordul busolei. Placa pe care este fixată capsula are şi ea linii indicatoare care ajută la pozitionarea corectă pe hartă şi la aflarea direcţiei de mers în teren. Placa este gradată în cm şi/sau inch, are o săgeată indicatoare care este şi direcţia noastră de mers şi poate avea elemente fluorescente. A se face distincţie între nordul busolei, care este notat pe cadranul busolei (capsula cu lichid şi ac magnetic în interior) şi nordul magnetic (sau real), care este indicat de acul magnetic din interiorul cadranului. Doar în momentul în care acestea două sunt aliniate, putem spune că busola este nordată.
HARTA TOPOGRAFICĂ - este o reprezentaţie micşorată, precisă şi detaliată în plan a unei suprafeţe de teren. Pe o asemenea hartă se reprezintă suficient de amănunţit toate detaliile terenului, cum sunt aşezările omeneşti, drumurile de diferite categorii, apele curgătoare şi stătătoare, vegetaţiile şi solurile diferite, formele naturale sau artificiale ale reliefului, etc. Datorită acestei reprezentări amănunţite precum şi a preciziei cu care sunt redate elementele terenului, efectuarea diferitelor măsurători şi calcule, indicarea obiectivelor, orientarea in teren, deplasarea etc, ne sunt atât de accesibile.
Hărţile din cadrul concursurilor de orientare indică traseul ce trebuie urmat, locurile în care sunt amplasate posturile (prin cercuri) şi locul de start şi de sosire (acestea două coincid în majoritatea cazurilor şi sunt reprezentate printr-un triunghi). Hărţile sunt realizate la scară mică (1:5000; 1:7500; 1:10000; 1:15000), reproducând cât se poate de fidel zona de concurs.
Detaliile indicate de o hartă sunt de mai multe feluri:
- detalii lineare (drumuri, poteci, căi de comunicaţie, râuri etc)
- detalii statice (case, copaci izolaţi, poduri etc)
- elemente naturale (pădure de conifere sau foioase, păşuni, poieni, lacuri etc)
Fiecare detaliu sau element de pe o hartă topografică trebuie să aibă altă culoare şi un semn distinct conform celor folosite şi aprobate de Federaţiile de Orientare.
TIPURI DE ORIENTARE
Orientarea clasică este cea de la care s-a pornit totul şi este cea în care sportivii se deplasează pe jos, în alergare în general. Aceasta mai poartă denumirea de orientare de vară, fiind cel mai popular tip.
Orientarea de noapte se desfăşoară, după cum spune şi numele, în timpul noptii (de regulă pe azimut), pe lângă busolă şi/sau hartă fiind obligatorie şi lanterna.
Orientarea de iarnă are ca trasatură caracteristică deplasarea ce se realizează cu ajutorul schiurilor, în pădure existând urme bătătorite de dimensiuni diferite, marcate corespunsator pe hartă. Se poate ca orientarea de iarnă să fie făcută şi prin alergare.
Orientarea Mountain Bike are ca mijloc de locomoţie bicicleta.
Orientarea pentru persoane cu handicap: Orientarea pe “pistă” specială pentru persoanele cu handicapuri psiho – motorii. Este specială, în sensul că în acest caz nu se pune problema celui mai bun timp realizat. Astfel, persoanele cu dizabilităţi fizice nu sunt dezavantajate. În zona postului de control sunt amplasate unul lângă altul mai multe posturi de control dintre care doar unul corespunde desenului de pe hartă şi descrierii acestuia. Concurenţii primesc puncte pentru fiecare răspuns corect, câştigător fiind acela ce totalizează mai multe puncte. În caz de egalitate se aplicǎ barajul de timp pentru un post de control separat: se cronometează timpul necesar pentru a recunoaşte un post de control.
Toate aceste tipuri de orientare pot fi făcute pe hartă sau pe azimut. Diferenţa este în faptul că la orientarea pe hartă folosim harta şi busola pentru orientarea şi găsirea posturilor de concurs, iar în cadrul orientării pe azimut folosim doar busola şi azimuturile date de organizatori.
În toate tipurile de orientare, principala diferenţiere între sportivi o constituie orientarea în sine, nu mijlocul de locomoţie. Un bun orientarist, care ştie să folosească precis harta şi busola, de multe ori poate câştiga competiţia în faţa unor sportivi foarte rezistenţi fizic, dar cu un simţ al orientării slab dezvoltat.