Cel mai recomandat traseu de iarnă spre Vf. Omu, care îţi solicită cunoştinţele şi rezistenţa porneşte din Buşteni, trece prin Gura Diham ajungând la noua cabană Diham, de unde coboară în locul numit 7 Izvoare pentru a urca încet şi monoton la Cabana Mălăieşti prin Valea Glăjeriei şi partea inferioară a văii Mălăieşti. De aici porneşte spre imensele circuri galciare ale Mălăieştilor, trecând pe sub Brâna Caprelor şi Turnul Mălăieşti, ajungând la baza Hornului Mare al Mălăieştilor. Urcuşul pieptiş al hornului ne scoate pe creastă, de unde ajungem relativ repede la Vf. Omu. Acest traseu este într-adevăr cel mai recomandat pentru a ajunge pe vârf, exceptând mijloacele de transport pe cablu, dar trebuie să fiţi conştienţi tot timpul că este destinat numai celor bine pregătiţi şi echipaţi, care cunosc bine zona.

Al doilea curs montan al anului acesta a debutat cu o excursie de o zi la Stâncile Sf. Ana, aflate între Sinaia şi Cota 1.400. Au urmat pe rând traseele: Buşteni – Poiana Izvoarelor, Timişul de Jos – Canionul 7 scări şi retur prin Păpăstia Urşilor, Poiana Ţapului – Cariera de Piatră, loc în care am făcut alpinism şi frumosul traseu Sinaia – Poiana Stânii Regale – Piatra Arsă. Sfârşitul săptămânii trecute (23 – 24 noiembrie) se anuţa cu vreme frumoasă, aşa că am hotărât să facem o excursie pe măsură, de două zile, pe traseul Buşteni – Diham – Valea Glăjeriei – Mălăieşti – Hornul Mare – Vf. Omu – Valea Cerbului – Buşteni.

Buşteni – Poiana Izvoarelor – Tache Ionescu – Mălăieşti

Marcajul spre Poiana Izvoarelor (bandă roşie) începe din gara Buşteni şi ne conduce pe drumul Buşteni – Gura Diham, drum cu un trafic destul de mare deoarece cabana de aici are o mare căutare în rândul persoanelor dornice de sfârşituri de săptămână în zone montane. Din păcate nu mereu aceste persoane sunt cu adevărat iubitoare de natură şi frumos, acest fapt fiind demonstrat de comportamentul lor şi mai ales de gunoaiele lăsate în urmă. Totuşi noi ne facem că nu vedem toate acestea, cu toate că nu facem bine şi încălziţi de razele Soarelui depăşim acest loc care demult nu mai este frecventat de adevăraţii montaniarzi. Drumul se opreşte brusc în faţa cabanei, lăsând loc potecilor montane. Panta din spatele cabanei este începutul comun al traseelor spre cabanele Diham şi Poiana Izvoarelor. Nu sunt deloc puţini cei care au refuzat ocazia de a ajunge în locuri mai înalte datorită acestei pante care porneşte abrupt spre coasta muntelui. După aprox. 15 min ajungem la prima bifurcaţie din drumul nostru. Spre dreapta se continuă traseul marcat cu triunghi albastru care într-o oră, două (depinde de puterile fiecăruia) ne duce la cabana Diham. Noi alegem al doilea traseu, cel spre stânga, şi într-o oră ajungem la Cabana Poiana Izvoarelor. Până aici zăpada nu a fost mare, poate pe alocuri să fi avut maxim o jumătate de metru, dar de aici stratul de omăt începe să capete consistenţă, ajungând chiar la un metru pe alocuri. Grosimea zăpezii în general se măsoară pe potecă, în locuri drepte, deoarece pe fire de văi sau în gropi se poate aduna mult mai multă zăpadă.

Cerul este în continuare senin şi vremea caldă. În faţa noastră sunt urme aşa că ne este relativ uşor să înaintăm. Distanţa dintre Poiana Izvoarelor şi Poaiana Pichetul Roşu o parcurgem în 10 – 15 minute. Aici ne găsim la intersecţia a trei trasee după cum urmează: Căminul Alpin (Buşteni) – Poiana Coştilei – Pichetul Ruşu (marcaj triunghi roşu), La Şipote (între Predeal şi Pârâul Rece) – Poaiana Frăsinetului – Diham – Pichetul Roşu (marcaj punct roşu) şi traseul pe care am venit noi din Buşteni. Stâlpul indicator prezent la această întersecţie ne avertizează că traseul pe care vrem să-l urmăm nu este recomandat pe timpul iernii (Pichetul Roşu – Mălăieşti, traseul mai poartă numele de Tache Ionescu). Acest traseu este continuarea traseului care ajunge aici pornind de la Căminul Alpin.

Am parcurs de nenumărate ori acest traseu şi ştiam care sunt zonele cu pericol şi care ar putea fi pericolul în sine. Doar avantajul dat de vreme ne-a făcut să alegem această variantă mai scurtă şi mai uşoară, uşoară doar pentru că se urcă pe curbă de nivel, fără a avea decât două pante ceva mai accentuate, altfel am fi ales siguranţa Văii Glăjeriei, traseu care coboară de la Cabana Diham în locul numit 7 Izvoare şi urmează  cursul văii amintite anterior. Acest traseu este recomandat iarna şi cu toate că solicită din partea turiştilor un efort mai mare, el este foarte sigur deoarece nu prezintă zone expuse sau cu pericol de avalanşă. Traseul este marcat cu cruce albastră între Diham şi 7 Izvoare, iar de aici continuăm pe traseul marcat cu bandă albastră care vine din Râşnov pe la uzina electrică.

Zăpada relativ mică şi vremea caldă ne-au ajutat să înaintăm repede. Prima oră se merge prin pădure unde avem o singură pantă abruptă, totuşi lipsită de orice pericol. După această pantă ajungem în locul numit La Prepeleac, loc din care începe traseul ce urcă spre Brâna Caprelor, brână ce aparţine Bucşoiului Mare. După 10 minute ajungem în prima zonă expusă a traseului pe care o traversăm cu grijă şi fără probleme, urmează încă câteva astfel de zone dar fără probleme tehnice mari, doar la una singură folosind cordelina ca mijloc de asigurare. După 30 de minute urcăm şi a doua pantă mai abruptă a traseului şi trecem cu bine de zonele expuse. Menţionez faptul că zăpada era mică şi pericolul de avalansă aproape inexistent, altfel traversările deveneau foarte dificile şi expuse. Faptul că acest traseu este interzis pe timp de iarnă este foarte logic şi normal, crucile aratându-ne faptul că pe aici au fost multe accidente.

Pe aproape toată lungimea traseului avem în dreapta noastră masivul Postăvarul pe care putem să-l privim dintr-un unghi care îi scoate în evidenţă frumuseţea. În general pe acest traseu peisajul este foarte atractiv datorită faptului că vederea din partea dreaptă a potecii nu este acoperită de alţi munţi ai Bucegiului, ci doar pe alocuri de pădurea de conifere care se înalţă din văi. În rest putem vedea toată întinderea dintre Bucegi şi Postăvarul.

După ce trecem de zona expusă a traseului ne apare în faţă şi cabana Mălăieşti la care ajungem după o coborâre prin pădure, pe care o facem cu atenţie deoarece sunt câteva zone stâncoase, în aproximativ 30 de minute. În uşa cabanei ne aşteaptă cabanierul care ne urează bun-venit şi salvamontul de serviciu care ne mustrează pentru faptul că am ales traseul Tache Ionescu pentru a ajunge acolo. Ne scuzăm şi explicăm de ce am făcut această alegere.

La cabana Mălăieşti, cabană care anul acesta a reintrat în funcţiune, găsim ceai cald şi camere destul de încălzite. Preţurile sunt destul de ridicate dar acest fapt este normal datorită amplasării sale – aici nu se poate ajunge decât pe jos sau cu elicopterul.

În seara în care am ajuns noi cabana era aproape plină de montaniarzi echipaţi până în dinţi şi speram ca dimineaţă să nu fim singurii care plecăm spre vârf. Totuşi în momentele următoare aproape toată lumea era la televizor vizionând derby-ul săptămânii şi consumând băuturi alcoolice. Ceilalţi dormeau fiind obosiţi după lungul drum până aici. Şi echipa noastră formată din trei persoane s-a retras spre paturi curând. Acesta este un lucru bun deoarece a doua zi aveam drum lung până pe vârf şi de acolo înapoi în Buşteni.

Mălăieşti – Hornul Mare – Vf. Omu – Valea Cerbului – Buşteni

Peste noapte cerul a fost perfect senin şi a fost ger. Exact asta şi vroiam – zăpadă tare şi îngheţată care să nu se lase sub noi, îngreunându-ne drumul. Ne trezim la 7 jumătate, ne facem rucsacii şi mâncăm. Aproape de ora 9 plecăm spre vârf. Cabanierul ne urează succes şi drum bun. Facem o poză cabanei şi ne pironim privirea către hornul care se înalţă mândru la maxim 2 km de noi, totuşi cu mai bine de 500 de metri mai sus decât cabana Mălăieşti. Poteca marcată, din care iarna se văd doar câţiva stâlpi metalici urcă uşor pe firul văii. Noi alegem să urcăm pe curbă de nivel pe partea dreaptă în sensul de urcare, fără a urma poteca. Dacă zăpada ar fi mare, pericolul de avalanşă ar fi fost iminent, deoarece ne aflăm chiar sub înalţii pereţi stâncoşi ai muntelui Padina Crucii. Pe timp de ceaţă am putea rătăci drumul, dar în condiţiile date este cea mai bună alegere.

Ascensiunea nu este foarte obositoare şi luăm altitudine repede. Într-una dintre multele şi scurtele pauze pe care le facem ne uităm în urmă la cabană, în faţa ei au început să apară montaniarzii bine echipaţi şi foarte sfătoşi. Foarte mult aş vrea să ştiu de ce cheltuiesc sume aşa mari pe un echipament foarte bun dacă aproape niciodată nu îl folosesc. După părerea mea să-ţi cumperi o pereche de bocanci de iarnă la un preţ de minim 350 de lei şi să-i foloseşti când ai timp şi posibilitatea pe un astfel de traseu este un lucru foarte bun, dar să dai 1.000 de lei pe o pereche de plastici (bocanci tip clăpar care se folosesc exclusiv pe trasee cu un grad ridicat de dificultate) şi să urci până la Mălăieşti să vezi meciul este pură prostie. Aceste cheltuieli nu se rezumă doar la încălţăminte bineînţeles, dar până la urmă este doar părerea mea.

În aproximativ două ore ajungem la baza Hornului Mare fără absolut nicio problemă şi cu chef sporit de urcuş, doar pofta vine mâncând. Până aici am lăsat în urmă Turnul Mălăieşti cu frumoasele sale trasee de alpinism, pitonate în anii '50 de bunul alpinist braşovean Ionel Coman, Brâna Caprelor – unul dintre cele mai frumoase trasee ale Bucegiului care pleacă de la cabana Mălăieşti şi urcând prin dreapta din prima căldare glaciară a Mălăieştiului, iese pe creasta Bucşoiului Mare care ne duce până la Vf. Omu. Acest traseu este dificil şi vara pe timp frumos, iarna fiind un traseu care se parcurge majoritar în traversări pe brâne de maxim 2 metri, acoperite de zăpadă şi gheaţă, deasupra unui perete de câteva sute de metri – deci atenţie. Baza hornului se află la altitudinea aproximativă de 2.100-2.200 metri, iar ieşirea din horn pe creastă este situată la 2.315 metri, deci hornul nu are mai mult de 200 de metri diferenţă de nivel şi doar în două locuri este cu puţin mai larg de 10 metri, majoritar fiind între 6 şi 8 metri. Acest lucru ne face să ne simţim în siguranţă cu toate că urcăm pe un tobogan plin cu zăpadă care pe alocuri acoperă săritori (treceri peste bolovani sau stânci mari) şi chiar gheaţă. Ascensiunea este frumoasă mai ales că suntem înconjuraţi de un peisaj fantastic. Pereţii Bucşoiului Mare sunt de o culoare albăstruie şi sunt brăzdaţi de numeroase văi, şistoace şi brâne acoperite de zăpadă datorită faptului că iarna nu sunt aproape deloc încălziţi de razele solare. În schimb Padina Crucii parcă a luat foc. Soarele de iarnă a aprins în culori stânca şi a topit zăpezile. La noi pe horn este umbră, iar Soarele îl vom vedea de-abia sus, la ieşirea de care ne apropiem rapid. Am urcat hornul în 50 de minute, timp destul de bun pentru echipa noastră formată dintr-un începător, o fată amatoare de ture alpine şi o persoană experimentată drept călăuză. Nici echipamentul nostru nu era complet pentru un astfel de traseu, dar dacă vrei se poate şi asta în siguranţă.

Ajunşi sus ne felicităm şi zâmbim Soarelui. Suntem fericiţi. Ne uităm spre cabană şi cu toate că de jos am văzut stâlpul indicator situat aici, nu reuşim să o vedem. Totuşi o vedem de la buza superioară a Hornului Mic, situat în stânga celui mare în sensul de urcare. Pornim spre vf cu Soarele în dreapta şi gândul la coborâre. Pe drum ne plimbăm privirea peste munţii Postăvarul, Piatra Mare, Piatra Craiului şi Iezer. Undeva înspre nord-vest se disting crestele albe ale Făgăraşului. Sus nu este multă zăpadă, dar este ingheţată. În scurt timp intrăm pe uşa staţiei meteo (iarna cabana Omu este închisă), unde meteorologul de serviciu ne dă voie să ne odihnim şi să bem ceai cald.

La orele 16 plecăm de pe vârf şi începem coborârea pe Valea Cerbului. Imediat intraţi pe pantă vedem două mogâldeţe care urcau spre vârf. Ajunşi lângă cei doi, băiat şi fată, vedem că erau obosiţi şi veseli. Urcuşul pe această vale a Cerbului este dificil şi vara, iarna fiind foarte obositor. Este totuşi destul de sigur şi recomandat pentru începători. Nici ei nu aveau echipamentul complet, chiar mai puţin ca noi, care am folosit hamuri şi cordelină în anumite zone, dar au urcat bine şi mâine vor să treacă şi pe la cabana Babele în coborâre spre Valea Prahovei. Iarăşi gândul mă duce la cei rămaşi la Mălăieşti cu echipamentul lor cu tot.. Ne despărţim de ei şi coborâm mai departe, în maxim o oră jumătate va fi întuneric şi noi avem cale lungă până în Buşteni aşa că scurtăm coborârea alegând pante mai abrupte şi directe în locul potecii şerpuitoare. Ne distrează coborârea aceasta, facem din pantele Morarului, căci pe muntele Moraru suntem, derdeluşul nostru. Ne apropiem rapid de firul văi şi asta ne bucură. În sfărşit vedem şi câteva capre negre care ne urmăresc de sus cu privirea.

Din neatenţie ne ducem prea mult în stânga şi panta pe care coborâm se termină la 30 – 40 de metri brusc deasupra văii. Neatenţia de multe ori costă. De întors puteam, dar ne lua prea mult timp să urcăm înapoi aşa că începem o traversare riscantă deasupra peretelui. Aici am pierdut timp, cam jumătate de oră, poate mai mult ne-au luat cei 20 de metri de traversare pentru a putea ajunge cu bine jos. Ajunşi jos ne-am scos frontalele (lanterne care se poartă pe cap) şi am fost norocoşi că nu ne-a prins noaptea în acea traversare periculoasă. De aici şi până jos nu mai sunt porţiuni periculoase, cel puţin nu pe o vreme atât de bună, aşa că am mărit pasul cât am putut.

Valea Cerbului este o legătură foarte directă şi accesibilă între Buşteni şi Vf. Omu, pe care eu personal o parcurg doar în coborâre. La urcat cred că ar fi prea monotonă şi obositoare. Pantele sunt abrupte şi una după alta, fără a te lăsa să priveşti frumosul peisaj. Circa trei ore ne-a luat să parcurgem valea, străbătând zone cu zăpadă, intrând apoi în pădurea deasă de conifere care seamănă cu un imens labirint format din copaci şi stânci. Pe alocuri pojghiţe de gheaţă acoperă rădăcinile şi îngreunează înaintarea. Se traversează câteva poieni largi, dar cea mai mare este ultima, Poiana Văii Cerbului, de unde se poate vedea Monumentul Eroilor situat pe Muntele Caraiman. Una dintre părţile plăcute este aceea că noaptea din partea superioară şi mijlocie a văii se pot vedea luminile oraşelor din vale, cel mai bine văzându-se cele din Azuga. Din Poiana Văii Cerbului mergem pe un drum forestier timp de jumătate de oră până ieşim iarăşi la drumul ce leagă Buşteniul de Gura Diham. Aici deja ne simţim acasă şi realizăm efortul depus. Din nou fericirea ne cuprinde, suntem entuziasmaţi şi am vrea să spunem lumii întregi traseul parcurs de noi. Suntem mândri şi ne vine să strigăm de fericire, dar totuşi nu o facem. Oamenii muntelui, categorie din care sigur facem parte, sunt oameni calmi şi cu respect faţă de natură, aşa că nu putem urla în gura mare. Dar sufletul ne cântă, ne cântă despre potecile urmate şi pe care le vom mai urma.. mereu..

• Traseul descris nu este unul foarte dificil şi nu necesită o extraordinară pregătire fizică, dar necesită o bună pregătire psihică. Psihicul este de multe ori mult mai important în această pasiune – turismul alpin. Foarte important este să fie cel puţin o persoană care a parcurs deja traseul sau cu experienţă bună în turismul alpin de iarnă. Pe alocuri se fac traversări şi asigurări la coardă (a se citi cordelină).
• Cel mai important factor în parcurgerea acestui traseu este vremea – noi am avut un noroc foarte mare cu vremea caldă şi zăpada tare şi puţină. Dacă zăpada era mare, indiferent de vreme, sigur nu mergeam pe traseul Tache Ionescu, mergeam la Mălăieşti prin Valea Glăjeriei. Se poate urca de la Mălăieşti la Omu prin Hornul Mare pe aproape orice fel de zăpadă, dar cu cât este mai tare cu atât mai bine deoarece nu vă afundaţi în ea. Dacă zăpada este afânată şi adâncă vă va lua mult mai mult timp şi vă va solicita foarte mult fizic, plus că sunt foarte posibile avalanşele. În acest caz mergeţi prin firul văii Mălăieşti, nu ca noi pe partea dreaptă care este recomandată doar când nu sunt condiţii de avalanşă.
  Coborârea la Valea Cerbului se poate face în orice condiţii, dar atenţie sporită atunci când este zăpadă mare şi afânată, avalanşele fiind foarte dese aici. Cel mai indicat este să coborâţi cât mai repede în firul văii şi să-l urmaţi, nu vă aventuraţi în stânga, decât dacă cunoaşteţi bine (pe timp de iarnă, nu doar de vară) traseul.
• Echipamentul – aşa cum am spus, mulţi au echipament bun dar degeaba. Nu vreau să mă iau de nimeni dar mai bine mai ieftin şi mai folosit. Necesar pentru acest traseu este următorul echipament: bocanci de iarnă (rigizi sau semi-rigizi), pantalon şi hanorac impermeabili şi călduroşi, fes, mănuşi impermeabile, lanterne (una de fiecare) - preferabil frontale, o cordelină de aprox. 20 de metri pentru fiecare 3 – 4 persoane şi o carabinieră de fiecare. Acesta este minimul recomandat. Se poate urca şi în bocanci mai uşori, dar neapărat să fie două persoane cu bocanci de iarnă pentru pasajele mai dificile şi pentru a deschide poteca (eu merg în fiecare an pe acest traseu şi niciodată la urcare nu am găsit urme). Ca echipament suplimentar este recomandat să mai avem colţari şi piolet în cazul în care este gheaţă pe traseu (colţarii nu i-am folosit deloc de data aceasta, pioletul doar puţin), beţe de schi – foarte bune prin zăpada afânată, ochelari de ski – sus Soarele este orbitor şi pentru vânt puternic, cagulă – pentru vânt puternic şi şosete de schimb pentru cei cu bocanci mai puţin rezistenţi la umezeală (90% din traseu se merge prin zăpadă). Bineînţeles nu vom uita harta, busola şi telefonul mobil. Altceva eu personal nu aş lua cu mine, pentru că nu este necesar şi am fost de mai multe ori pe acest traseu atât iarna, cât şi vara.
• Salvamontul – sunt persoane care vă doresc numai binele aşa că mereu vor încerca să vă oprească din drum. Ascultaţi-le sfatul şi urmaţi-le indicaţiile şi continuaţi numai dacă vă simţiţi în stare să parcugeţi tarseul – foarte des se întâmplă accidente nedorite. Şi eu m-am întors din drum de mai multe ori şi de pe acest traseu şi din altele asemenea. Nu este nicio pierdere, puteţi reveni oricând.